Jurnalul unui om dezamagit

Wilhelm Nero Pilate Barbellion, pe numele sau adevarat Bruce Frederick Cummings, a fost un naturalist englez nascut in 1889. A murit in 1919, la numai 30 de ani. Toata viata i-a fost marcata de suferinta - fire bolnavicioasa inca din copilarie, este diagnosticat la 26 de ani cu scleroza in placi. In jurnalul sau (despre care spera/credea/stia ca va fi publicat la un moment dat) povesteste despre pasiunile sale, despre lupta cu boala si despre neputinta de a o invinge.

Incepe sa scrie in adolescenta (pe la 14 ani), cand vorbeste pe larg despre pasiunea lui pentru entomologie. Pasiunea se va transforma in profesie mai tarziu - Cummings a fost asistent la British Museum - insa niciodata apreciat pe masura, aceasta fiind unul dintre regretele sale.

Ce am remarcat la el a fost grija pentru detaliu (atentia pentru amanunte era si o cerinta a muncii lui), poate si pentru ca a trebuit mereu sa observe, in loc sa experimenteze. Vorbeste foarte mult despre boala si frustrarile care vin cu ea: se simte las si neputincios in fata razboiului, la care nu a putut participa din cauza starii sale de sanatate. Pe de alta parte, e usurat ca nu e in mijlocul bombardamentelor si e recunoscator pentru timpul pe care il are la dispozitie.

Starile de depresie alterneaza cu rare momente de optimism: se indragosteste (mi-a fost tare drag de adolescentul care povestea cum a sarutat-o pe S. "pe furis"), munceste cu sarg, vorbeste despre prietenii sai (pe care ii invidiaza adesea pentru vitalitatea, optimismul si curajul lor). M-au amuzat comentariile sale despre ziarele vremii (aduc tare mult cu tabloidele de azi), despre domnisoarele pe care le curta, despre propriile stangacii.
La inceput ii e teama de casatorie, poate si pentru ca simte ca timpul sau limitat nu ar trebui sa fie conditionat de        un astfel de angajamet definitv - cu toate acestea, o ia in casatorie pe E., cu care face si un copil. Ajunge sa ii fie foarte recunoscator sotiei sale, care ii ramane alaturi, chiar daca ea afla de boala de care sufera inainte ca el sa stie.

Mi-a placut tare mult Jurnalul unui om dezamagit. Pentru ca nu e deloc cronica vietii unui om dezamagit :) Am citit Jurnalul unui om viu, care lupta sa traiasca, care nu se resemneaza.

"Despartirile pot fi zguduitoare, dar intoarcerile sunt, cu siguranta, mai rele. Carnea solida nu poate fi niciodata la inaltimea umbrei stralucitoare aruncate de absenta ei. Timpul si distanta estompeaza contururile; apoi, dintr-o data, cel iubit s-a intors, si e amiaza, cu lumina ei nemiloasa, si fiecare cos si por si rid si fir de par tepos se vad clar"

Asasinul orb, Margaret Atwood

Azi mi-am adus aminte de doua carti pe care le-am citit demult si care mi-au placut mult de tot.

Prima e Camasa in carouri si alte 10 intamplari din Bucuresti, de Doina Rusti. E o carte numai buna de citit in dupa-amiezi lenese de vara, cand e liniste afara, zaci intre asternuturi si vezi firicele de praf in lumina din camera. E fermecata cartea asta, va spun :)


Cealalta e Insecta, de Claire Castillon. E o carte foarte violenta - recomand deci sa n-o cititi daca aveti o zi proasta sau treceti printr-o perioada mai dificila. Are darul de a induce o stare psihica oribila, dar mi s-a parut impecabila de la un capat la altul. Capacitatea de a transmite stari urate cu asa o intensitate am intalnit-o adesea la francezi (Marguerite Duras si Christine Angot au acelasi talent). Pe ele trei le banuiesc ca le cam place sa isi chinuiasca cititorul.

Am fost in weekend prin librarii si am lasat in urma o suma de bani un pic cam mare cred pentru bugetul meu lunar (o sa aflu sigur cand o fi sa platesc chiria). Nu mi-am mai luat carti (nici macar de la anticariat) de nu stiu cand. Si imi dau seama ca o investitie din asta, o data pe la 4-5 luni, imi cam zdruncina echilibrul financiar (si asa vai mama lui).

Nu am un salariu extraordinar, dar nici cartile nu sunt tocmai ieftine. Ma frustreaza maxim cand vad ca daca vreau o carte noua, trebuie sa tai de pe lista alte chestii micute, dar necesare. Inteleg ca publicarea unei carti implica o groaza de cheltuieli (inclusiv de traducere si editare, nu numai de tipar), dar mi se pare ca achizitonarea de carti devine un lux.
Astept cu interes sa apara posibilitatea de a-ti lua carti in rate. Serios vorbesc. Daca putem sa facem rate pentru un telefon de ultima generatie, ma gandesc ca merge un credit si pentru un Joyce in engleza, editie cartonata.


Sursa poza

Sarinagara

Recunosc ca nu stiu cine stie ce despre cultura japoneza. Nici literatura asiatica nu am citit prea multa - nu pot mentiona decat Foc in Pavilionul de ceai de Ellis Avery si Vant de Rasarit, Vant de la Apus de Pearl S. Buck (pe care sincer nu mi-o amintesc prea bine - am citit-o prin clasa a VII-a cred). Sarinagara prezinta insa o alta Japonie decat cea pe care o cunosteam (atat de schematic pana acum). E o analiza foarte in detaliu a culturii si mentalitatilor locale (chiar daca ele sunt disecate de un occidental), o paralela foarte interesanta (si lipsita de stereotipuri) intre Est si Vest.

 Marcat de pierderea fiicei sale, scriitorul petrece o vreme in Japonia, incercand sa lucreze la o noua carte. Aici cunoaste mai multe despre trei artisti japonezi: Kobayashi Issa, Natsume Soseki  (amandoi scriitori, amandoi au pierdut cate un copil) si Yosuke Yamahata, fotograf care insotea armata japoneza si caruia i se datoreaza primele fotografii cu orasul Nagasaki, la scurt timp dupa ce fusese bombardat.

Vietile celor trei sunt prezentate in oglinda cu experientele lui Philippe: pe parcursul intregii carti este foarte pregnanta vocea apasatoare a celui care isi regaseste durerea in povestea vietilor celor care au pierdut totul. Cei doi scriitori japonezi si-au pierdut copiii, teribila si nefireasca experienta pentru orice parinte. Yamahata a fost martorul atrocitatilor razboaielor, si, in final, cel care a consemnat, cinic, ingenuncherea tarii sale, prin imaginile surprinse dupa explozia bombei atomice (imaginile, laolalta cu marturiile supravietuitorilor, au fost interzise pana in anii `50).

Sarinagara e povestea lumii care se destrama domol, fenomen firesc, la care nu poti decat asista, fara a sti sau putea sa te salvezi.

Nevoi speciale

Nevoi speciale de Dan Sociu a fost o carte pe care am citit-o taaaare greu. Nu e stufoasa, nu are un stil greoi, dar nu am reusit deloc sa empatizez cu personajele sau cu ce se intampla acolo.
E adevarat ca in ultimul timp am citit foarte putin si in general am avut niste zile mai proaste, dar oricum.

Nu m-a prins decat la pagina 180 si tot entuziasmul meu a mai durat inca vreo 20 de pagini (recunosc ca bausem si niste vin inainte). Oricum, nu mi-a placut personajul principal, m-a enervat la culme infantilismul unui om de 30 si ceva de ani care se crede boem si neinteles, dar nu e de fapt decat ridicol, m-au calcat pe nervi povestioarele insipide cu artisti ratati de peste 35 de ani care isi folosesc nelinistea interioara nefireasca (si nejustificata), ca paravan al ratarii.

M-a enervat ca toate personajele erau subdezvoltate emotional, ca o tot dau inainte cu "vai ce complicat/a sunt", ca nu se intampla nimic de fapt in toata cartea aia, ca povestioara de la sfarsit e infricosatoare ca dracu.
Poate nu am avut starea necesara, poate nu-s deloc familiara cu stilul lui Sociu, poate ca, daca o citesc peste vreo doi ani, o sa am alta parere. Ideea e ca m-a epuizat pur si simplu si am impresia ca a scris-o pentru el, nu pentru altii (chestie care nu e neaparat rea, stiu, dar totusi).
Voi ati citit-o? Cum vi s-a parut? I need a second opinion :)

Inteligenta emotionala

Inteligenta emotionala, de Daniel Goleman, e una dintre cartile care ne-au fost recomandate la facultate, la cursurile Cristinei Bogdan. De abia acum am avut ocazia sa o citesc in intregime, si imi pare rau ca am asteptat atat, a fost o lectura de care chiar aveam nevoie.

Inteligenta emotionala nu e acelasi lucru cu inteligenta innascuta, ci capacitatea de a crea legaturi veridice cu semenii tai, de a empatiza. IQ-ul nu e singurul indicator al dezvoltarii tale personale; de multe ori, nu e suficient sa ai un IQ peste medie, daca la capitolul comunicare interpersonala stai prost.

Nu e o carte din categoria self-help, e o carte despre autocunoastere, despre control. E o carte care iti explica foarte pe-ndelete cum iti functioneaza creierul, care ii sunt punctele vulnerabile, de ce reactionezi cumva intr-o situatie etc si e utila indiferent daca lucrezi in comunicare sau esti inginer.
Daca iti cade in mana, ai rabdare si citeste-o in intregime, e tare interesanta.